Saniuta
"Saniuta" este una din seria de povesti pentru copii care ne invata cum sa avem grija de jucariile noastre si cum sa le folosim atunci cand nu vrem sa ne mai jucam cu ele.
Saniuta
– Gata a trecut vremea ta! Până la iarnă, stai aici cuminte. Asta dacă ai noroc să fie zăpadă, să fii utilă, spuse stăpânul, trântind uşa podului.
– Offf… iar mă plictisesc luni bune pe aici, zise tristă şi îngândurată săniuţa.
– Şi se pare că vei avea nevoie şi de ceva reparaţii, se auzi din apropiere o voce firavă.
– Tu cine eşti? întreabă săniuţa.
– Sunt o jucărie, un castel de lemn – Castelul Turn, căruia băiatul stăpânului i-a rupt o uşă, şi m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet.
– Te cred. Eşti de mult aici?
– De vreo două luni, imediat după Crăciun. Doru, băiatul stăpânului, este un copil răsfăţat.
– Da, aşa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai înalte, printre cărări de munte şi cazematele cele mai periculoase. Mă arunca într-un colţ al magaziei întunecate, fără pic de milă, după fiecare aventură. Mi-am rupt de două ori piciorul drept. Tatăl său m-a reparat aşa, de ochii lumii, pentru a rezista la încă o competiţie. Mi-ar fi plăcut să fiu vopsită, împachetată frumos, depozitată după cum merit, oftă săniuţa.
– Hai nu mai fi tristă. Ne vom distra de minune. Sunt expertul petrecerilor, a spus hotărât Castelul Turn.
Într-adevăr au jucat fel şi fel de jocuri: mima, păcălici, au povestit şi au cântat, astfel încât nu au realizat că a sosit din nou luna decembrie. De fapt, ele nu aveau noţiunea timpului.
Într-o zi, au auzit colinde, cântece liniştite şi frumoase.
– Oare va ninge în curând? întrebă melancolică săniuţa.
– Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Eu rămân aici, până voi fi aruncat probabil, sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii, spuse trist Castelul Turn.
– Ai vrea să ajungi la un orfelinat? spuse săniuţa.
– Da, este visul meu. Acolo sunt sigur că un copil m-ar repara şi toţi ceilalţi s-ar juca frumos cu mine. Aş prinde viaţă şi m-aş hrăni cu veselia lor, adăugă, gânditor, Castelul Turn.
“Am venit şi noi odată/La un an cu sănătate…” se auzeau colindătorii.
– Doru, ninge! exclamă tatăl, privind fericit fulgii ce coborau din cerul alb ca o mantie argintie.
– Urraaa! Mâine la derdeluş. Repede, să scoatem săniuţa de la naftalină, se auzi glasul zglobiu al lui Doru.
Fără a sta pe gânduri şi a aştepta şi alte rugăminţi, tatăl execută dorinţa fiului.
– Eşti norocoasă, săniuţo! De când te-am cumpărat ai avut parte de activitate intensă an de an. Hai, la treabă acum, spuse tatăl lui Doru şi prinse săniuţa de bara ce uneşte picioarele.
Săniuţa îl linişti pe Castelul Turn, ce părea foarte supărat.
– Promit că pun o vorbă bună pentru tine. Ai încredere în mine. Prietenul la nevoie se cunoaşte.
– Mulţumesc! Ai grijă pe unde circuli, adăugă Castelul Turn.
Săniuţa a fost curăţată cu o soluţie specială pentru lemn şi scoasă la aerul rece, să-şi intre în formă. “Ce bine este! Aer proaspăt pentru celulele mele lemnoase!” spuse fericită, privind cerul înstelat. “Ce dor mi-a fost de voi: stele, lună, ramuri, nea.” În curând, obosită şi emotionată, a aţipit.
Zorii zilei îi gâdilau lemnul lustruit. Era ca şi nouă. Se simţea pregătită să alerge mult şi bine. De abia aştepta să demonstreze că e în formă.
Nici nu a terminat de gândit, că Doru a şi sosit lângă ea.
– Pregătită de peripeţii, săniuţa mea? zise zâmbind voios, băiatul.
– Bineînţeles, răspunde săniuţa, deşi ştia că nu poate fi auzită. Şi am o mare surpriză pentru tine! Ai să vezi cât de curând.
Băiatul s-a suit pe săniuţă şi au alunecat pe stratul gros de zăpadă. La colţul străzii, săniuţa a făcut curbă spre dreapta.
– Hei, dar unde mă duci? Nu am voie să mă îndepărtez prea mult azi, strigă Doru.
– Nu-ţi face griji, eşti în siguranţă.
La două străzi mai sus, era un orfelinat. Săniuţa ştia despre el, aşa că, a ajuns în faţa lui şi s-a oprit. Copiii se uitau trişti pe ferestre. Pentru ei nu exista Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Doru îi privea tăcut, şi într-un târziu le-a făcut semn cu mâna. În pragul casei s-au ivit doi băieţi, cam de aceeaşi vârstă cu Doru.
– Vreţi să faceţi o tură cu săniuţa? întrebă încet, băiatul.
Cei doi s-au privit miraţi şi au răspuns în cor:
– Mulţumim, ne-ai făcut o mare bucurie.
Săniuţa alerga năstruşnică purtând cu mândrie cei doi copii, care de mult nu se mai bucuraseră de o asemenea plimbare. Săniuţa era încântată de chiotele de bucurie şi de râsetele celor doi băieţi. La oprire, înainte de a-şi lua rămas bun, Doru le făcu o promisiune:
– Mâine este Crăciunul. Sunt sigur că Moş Crăciun va lăsa ceva şi pentru voi. Vă asigur că mă voi întoarce la voi.
Acasă, Doru se duse direct la pod, şi scoase toate jucăriile abandonate acolo. Îi ceru ajutorul tatălui său. Le-a reparat, le-a pus în saci şi a doua zi, ştia ce are de făcut cu ele.
– Mulţumesc, zise Castelul Turn, în timp ce era transportat pe săniuţă spre orfelinatul de băieţi.
– Cu mare drag, răspunse săniuţa. Orice vis, când crezi în el se îndeplineşte. Si asta, mai ales în preajma Crăciunului.
Castelul Turn a petrecut zile multe şi fericite alături de generaţii de copii.
Săniuţa, peste câţiva ani, i-a devenit parteneră de poveşti la orfelinat. Doru a crescut şi rămăsese prea mică pentru el, plus că nu mai reprezenta interes. Pentru că, chiar dacă oamenii cresc, sufletul lor rămâne de copil. Pururea.
Povestea ne invata ca... Fiecare ajunge acolo unde îşi doreşte. Trebuie doar să creadă.
 |
Autor: Claudia Groza Autor carti pentru copii -"Poveşti cu pilde pentru copiii isteţi" si "Tobias, elefănţelul colorat" - dar si alte povestiri si articole dedicate copiilor. O puteti urmari si pe blog: povestilelizei.blogspot.ro. |
Comentarii legate de Saniuta