A fi adoptat creeaza stare de confuzie pentru copil sau parinte?

„Adoptat-o!, adoptat-o!”, ce soi de înjurătură o mai fi și asta, gândeam eu în clasa întâi, când am auzit acest concept pentru prima oară.

Cum nu știam ce înseamnă şi nu ştiam nici de folosirea corectă a vocativului, am întors favorul colegului binevoitor, deși mama m-a învățat întotdeauna să nu vorbesc urât.

Ghionionul meu a făcut ca în acel moment să mă audă doamna... 

 "Am să o sun pe mama ta să îi spun cum vorbești! Nu poți să folosești asemenea cuvinte la adresa colegului tău, mai ales că nu sunt adevărate!"

 "Dar și el mi-a spus la fel mie!"

 "A greșit, dar mai multe or să-ți explice părinții tăi acasă.”

Și totuși colegul nu greșise, ci spusese adevărul. Chiar fără să știe nici el prea bine la ce se referea. Auzise la bunicii lui discuția și a prins cuvântul ăsta din zbor. Era destul de sigur că era vorba despre mine. “- Nicole de la Costeluș din clasă e adoptată, o știu pe bunica ei de mulți ani și pe mama ei și tot așa.”

 A venit, deci, rândul părinților să explice, iar lucrul asta, dacă lor li se părea teribil de greu, mie mi se părea inutil. Cu atât mai mult cu cât nu mă interesa că adoptată nu era de fapt o înjurătură ca proasto sau idioato, ci un lucru cât se poate de serios, care pe unii i-a lăsat cu multe traume.

Da, înțelesesem că am de fapt alți părinți unde trebuia să „mă ducă barza” , barză care mai târziu a greșit destinația. Dar nu m-a deranjat deloc acest lucru. Ei erau și sunt părinții mei într-un mod în care poate puțini sunt pentru aceeia care chiar le sunt copii, biologic vorbind. Dragostea și dăruirea cu care m-au crescut, pe lângă păpuși, hainuțe, casetofoane ș.a, nu fac decât să demonstreze că ei chiar sunt părinții mei. Și asta indiferent ce spune o analiză ADN sau un vechi certificat de naștere din arhivele primăriei X.

Niciodată nu am avut îndoieli, dar ori de câte ori m-am gândit la acest lucru, mi-am imaginat că sunt de fapt o prințesă, nepoată de țar (fiindcă am oarecare rădăcini rusești), un fel de Anastasia care a fost nevoită să-și părăsească locul de baștină pentru că așa au cerut-o împrejurările. În povestea mea, însă, nu există Rasputin, pentru că indiferent ce s-ar întâmpla, pe lângă viața infinit mai bună pe care o am, mă pot întoarce oricând în acel loc fără să mă doară sau să sufăr.

Deci ceea ce contează pentru cei ca mine, care trec prin clipe asemănătoare, sau pentru părinții lor, este sinceritatea. Față de copilul pe care l-ai adoptat, pentru că de această sinceritate depinde relația lui cu tine pe viitor, dar mai ales de sinceritatea copilului față de sine, pentru că de ea depinde dezvoltarea lui ca individ adaptat, iară nu adoptat, în societate.

Autor: Nicole Arimanlian Nicole va impartaseste cu drag despre momentele din viata ei si experientele emotionante prin care a trecut. Pline de realitate, tresariri si sentimente, scrierile ei te ajuta sa descoperi mai multe despre viata mamicilor si copiilor.